25/11/2017

afluențe 01

stai liniștit,
tot zgomotul din jur e acolo doar ca să te facă mai atent la felul în care te agăți de noapte ca de o frânghie subtilă care te trage mai aproape de tine. n-ai cum să-ți faci iluzii dacă ești mereu cu un pas în spate. ce se numește ”întârziere” e de fapt prudență când ”a visa” nu-i altceva decât ”a fi liber”. într-un colț al pământului își are biroul un funcționar smerit: sinele. caută-l fără grabă dar lucid.
Astăzi, bazilica San Domenico - enormă, goală, igrasioasă. Într-o vitrină mică - un deget al sfintei Caterina de Siena. Perfect conservat de 600 de ani, nisipiu la culoare, pare tăiat alaltăieri. Mă uitam vrăjit, paralel cu orice adorație cuviincioasă. Degetul sfintei e firav, delicat și are unghia cea mai feminină și tulburătoare din câte am văzut.
(28 decembrie 2016)
nu e despre anotimpuri, despre succesiune, nici despre reîntoarcere, nici măcar despre frumos
e doar persistența
înainte de adam și eva
cred că întunericul
s-a simțit singur și
dumnezeu i-a dăruit lumina
(asta era întrebarea cuiva către mine și eu i-am răspuns că da
cândva aveam un copac verde în inimă păsările au venit și au cântat în el au fost mai multe primăveri în mine decât toamne dar nu-mi pare rău pentru nimic).
Una dintre situațiile ingrate în care a ajuns gândirea este că s-a înrădăcinat în limbaj, pierzându-și astfel demnitatea originară care ținea de atitudine.
Vorbim mai mult decât facem. Asta duce inevitabil la confuzii și ambiguități. Numai prin echivocitate și atomizare se poate afirma, de pildă, distincția dintre ”natură” și ”cultură”. În fond, prin ce sunt ele diferite în constituția lor? Această descensiune la ”fond”, la ”rădăcină”, redă gândirii simplitatea ei dintâi.
[a se vedea ”Euthydemos” al lui Platon]
Țipetele copiilor de la școala de alături
când ies de la ore alergând, cu hainele descheiate și ghiozdanele învârtindu-se prin aer. Aleargă și se împing unii pe alții, râd, chiuie și se strâmbă. Aleargă, se-aleargă și intră pe rând în casele umbroase. Dispar în blocurile grele și se pierd pe culoare, prin camere, în somn. Țipetele lor rămân afară să spargă norii.
ape și pământuri pe care nu le cunosc. în subsolul cuvintelor e o întreagă, altă lume.
tot ce fac e cartografie.
”..firește că
suntem făcuți din
tot ceea ce
pierdem..”
știu
că țesătura memoriei
e fragilă.
dar pentru mine
e cea mai grea armură
Nu din frică, ci dintr-o nevoie greu de potolit, mă ghemuiesc cât pot de mult în adâncul oaselor, în vidul cald dintre celulele măduvei. Acolo nu se mai aud ecourile orașului. E doar o vibrație surdă: lumea se zbate lent, învelită în haine vechi chiar în fața pragului. În această ascundere, gândurile înfundate murmură la răstimpuri ca niște albine somnolente, abulice. Din neajunsuri va ieși cândva o miere plată și incoloră, cum ar fi să curgă chinuit dar sigur prin stupii nordului. Orbirea și entuziasmul - două maluri ale aceluiași lac neodihnit, închegat din descumpăniri continue: memoria. La temelia apelor e un mâl cosmogonic, o negură mată, neverosimil de consistentă, în care dorm toate lucrurile atinse și care nu mai pot fi iubite. Ca să înțeleg memoria îmi trebuie tăceri în care să ard fără să fiu consumat de flăcări. Nu sunt foarte departe de viață, doar că seamănă totul cu o furie fără urlet.
Vedeam din tren combinatul chimic și de fiecare dată mă gândeam că în perimetrul lui uleios se petrec aventuri neștiute. Conductele-labirinturi și imensele cazane metalice, al căror rost nu puteam decât să-l bănuiesc, mă făceau să cred că un mister inavuabil se petrecea în pântecele lor zincat. Măruntaiele ruginite ale marelui athanor puteau preschimba elementele grosiere în aburi subțiri, opaci.
Interogațiile filosofice sunt cel mai ușor de simulat.
Nu e îngrijorător. Asta înseamnă că filosofia e un alt fel de a face poezie (până la Descartes) sau e ridicarea dubiului la rang de referință (de la Descartes încoace).
Filosofia e utilă. Dacă n-ar exista filosofia, melancoliile ar fi doar plictiseli.
(sic, cioranian style)
În fața lui Osiris, sinucisul poate va găsi iertare. Căci e mai mare vina de a ocoli viața, în viață fiind, decât a subția pâlpâirea dintre fibrele cărnii.
Rugăciunea celui singur e ardere de tot.
Ca speranța să nu fie doar o iluzionare, viitorul ar trebui presimțit cu toată posibila lui nesiguranță. Plus un sentiment de profunzime: incertitudinea are întotdeauna deschideri, ferestre, lucarne. Deznădejdea e numai îndoiala care nu-și permite aperturi.
Pot vedea omenescul din om mai ales în derizoriul, în penibilul, în sordidul situațiilor meschine ale existenței. În contrapunct, omul devine indistinct și se dezbară de umanitatea sa pe măsură ce accede spre categorii mai subtile. În sublimul lor, zeii nu pot fi antropomorfi. La fel, în obsesia sa pentru identitate, omul nu poate fi zeu. Fundamental, avem de ales între sfâșiere și împăcare.
Aveam aproape 5 ani, era o seară de iarnă parcă. Bunica era așezată pe pat, bunicul lângă mine, pe fotoliu. Răsfoiam o carte subțire, în format mare - ”Făt Frumos din lacrimă”. Încercam să recunosc literele, silabiseam cuvintele. În dreptul unei ilustrații m-am oprit uimit: descoperisem că exist. Eram eu, egal cu mine, deplin conștient că sunt.
...iar doamna Lemnaru mi-a spus într-o dimineață: cauți persoana potrivită?
dar ce ar fi să fii tu însuți persoana potrivită!... mintea are nevoie de sine ca să se înțeleagă pe sine.
plecam de la doamna Lemnaru pe marginea inconsistenței. îi făceam cumpărăturile de două ori pe săptămână, era prea bătrână și prea slăbită să se poată deplasa. nu mă dădăcea, îmi arunca paradoxurile peste umăr în timp ce punea două lingurițe de cafea în ibricul de alamă. opusul iubirii e indiferența, îmi zicea. sau: tot ce poți să faci pentru alții e să lucrezi cu tine. ori: să nu termini niciodată o carte proastă.
doamna Lemnaru nu mai trăiește dar e vie.
totul e pe jumătate aici
restul
e înfășurat în straturi așteaptă între deja vu și jamais vu astfel încât cine vrea să se schimbe să nu plece
ci să coboare mai adânc
în sine
Nu se știe cum s-au obișnuit oamenii să creadă că mintea înseamnă gânduri și analiză, concepte și judecăți. Mintea înseamnă frunze, iarbă, aer, stele.
Norii și pământul, apele și stâncile, munții, focul și somnul, anotimpurile, noaptea - cuvintele acestui imens poem care blochează imaginația.
Frumusețea nu e un anestezic. Prin fiecare por al ei respiră melancolia. Relația ei cu durerea e identică cu cea dintre uimire și rugăciune.
Nu e greu să rămân o singură persoană.
o rezervată senzație de catharsis:
din când în când particip la o emoție înfundată și fără nume: doar stau, ca și cum aș aștepta să se întâmple ceva anume, ca și cum un proces interior care nu se poate articula e pe cale de a se produce undeva, nu ”în cap”, dar mai degrabă ”în abdomen”, undeva între intestine și capul pieptului. nu e o percepție fiziologică, nici un flux de reprezentări minimale, difuze.
limpezirea care iese din starea asta de toropeală lucidă crește în intensitate și acoperă identitatea confortabilă cu momente întregi de necunoscut și nenăscut. sunt momentele în care încetinesc, în care mă abandonez. în care, fără gânduri masticabile, nu știu că-s ignorant.
ca un fel de theologie discretă a mângâierii, soluția de vindecare e raportul simplu dintre percepție și înțelegere.
ce tineri îmi erau ochii/ trăiam în camere mari/ luminoase/ perdelele albe se umflau/ curajoase cu aerul proaspăt/ o singură dată am clipit/ și în acel întuneric puțin/ a căzut soarele/ ca o grămadă ruginită/ de fiare inutile/ acum țin ochii deschiși/ într-una/ la răstimpuri mi se pare că/ mai zăresc câte-o/ pasăre/
toate obiectele sunt procese
asta înseamnă că fluxul continuu al realității se suprapune peste fluiditatea înnăscută a conștiinței și chiar dacă momentul prezent nu poate fi explicat el poate fi totuși implicat pentru simplul motiv că a încerca să dăm sens e un fapt incert în sine atâta timp cât nu știm dacă ceea ce numim sens e un non-sens și invers
de exemplu
dacă crezi că ai memorie te înșeli memoria nu e a ta e a întâmplărilor
dacă crezi că ai imaginație greșești imaginația nu e a ta e împrejurărilor
nu avem nimic doar suntem.
Când îți dai seama că ”facil” și ”eficient” împart aceeași etimologie și că ”efort” și ”forțare” au o poveste de înrudire asemănătoare, parcă nu-ți mai vine greu să faci diferența între ”muncă” și ”lucrare”.
Adică nu ce zic că fac, ci taman invers.
Platon - ”Sofistul” 229e
Cum ar veni, când cineva presupune că știe dar, de fapt, habar n-are. Asta i se pare Străinului din dialog a fi sursa tuturor greșelilor de gândire. Deci de acțiune, prin consecință. Pentru ca această sursă nefastă să fie astupată, personajul platonician propune educația prin dialog argumentat a celui aflat în eroare, pentru ca acesta să aibă ocazia să-și examineze critic atitudinea. Așadar nu e doar despre infatuare, despre vanitate, ci, mai ales, despre incompetența solemnă a celui ce se avântă într-un meșteșug fără să știe măcar cum se numesc uneltele meseriei în care crede netulburat că are maxima pricepere.
cuvântul lipsă
care definește senzația că
viitorul e mai încăpător
decât trecutul.
nevoia spiritului, gol, de a se umple pe sine cu emoțiile infinite pe care le generează în noi
concurează cu
dorința îndârjită a minții, pline, de a se risipi pe sine în materie, știind că n-o să-i iasă.
Nu se rătăcesc decât animalele domesticite. Legat de asta, admir oamenii cu un simț al orientării mai compact decât al mediei. Ce alte simțuri mai slăbesc la cei expansivi: compasiunea, intuiția, empatia, Golul lăsat se umple imediat cu nimicuri. Atenție! Nu cu nimic, ci cu nimicuri. Diferența e și altfel decât ontologică, e pragmatică.
Am visat că
eram doctor legist prin nu știu ce întâmplare a destinului. În încăperea luminată de neon îmi ajunge pe masa de inox un cadavru nou. Deschid fermoarul de la sacul de plastic și găsesc înăuntru o machetă a globului pământesc. Sfera avea un diametru mărișor. Nicio problemă, iau foarte natural bisturiul și încep disecția. În glob - o replică de pluș a Europei. Bisturiul taie profesionist. În Europă - o Românie mică, gonflabilă. E ok, am răbdare, disec netuburat. Deja mirosea a putred. În Românie - un București cât un ficat. Era negru, părea prăjit. Desfac mai departe, trebuie să aflu cauza morții. Tai și Bucureștiul. În el - Cișmigiul ca o bucățică de lichen verzui. Iau o pensă și culeg din minusculul Cișmigiu mult căutata cauză:
sunt eu ...microscopic, infim, cea mai liniștită bacterie plimbându-se pe o alee. Mă uit la el/la mine/la noi din vis în marginea visului, camera de la morgă se subțiază într-un vârtej, totul se face galben, auriu, lumină, e fereastra deschisă, intră soarele, vrăbiile se ceartă pe un miez de pâine. Ce bine că sunt!
Am visat că
era aproape seară. Resimțeam o oboseală enormă, chiar nefirească, de parcă nu mai dormisem de ani mulți. În lumina încălzită, perdelele se umflau ușor de la vânt. Se făcea că eram într-o casă cu pereții pământii, nu știu dacă exista un tavan, dar ușă sigur nu avea. M-am lăsat pe pat. Nu era pat, era doar o saltea din paie îngrămădită pe dușumea. Eram atât de obosit încât mi s-a făcut rău. Mi-am trecut palmele peste față, am simțit părul crescut pe degete ca o lână măruntă. Surprins, mi-am întins mâinile ca să mă pot uita mai bine la ele. Se acoperiseră de blană, picioarele la fel.
”Cum?”, am șoptit. Dar mi-am auzit mormăitul gutural ieșit din gura ca un bot prelung. M-am ridicat, șuieram, aproape scheunam ușor. Am fugit spre baie să mă pot uita în oglindă.
M-am privit uimit. Aveam același chip dintotdeauna.
Am visat că
urcam un munte înalt și abrupt. Căutam grota unde un sihastru sfânt și înțelept își avea sălașul, doream să-l întreb cum ajunge cineva mai aproape de cunoaștere și de limpezime. Cu ultimele puteri, gâfâind și abia ținându-mă pe picioare, am ajuns la gura peșterii unde m-am așezat pe o piatră. Sihastrul era puțin mai încolo, îi zăream silueta, cred că mânca ceva. M-am ridicat, m-am apropiat smerit, eram foarte aproape de el și i-am zis:
”iartă-mă, înțeleptule...”.
Exact în acel moment, luat prin surprindere în liniștea sa sacrosanctă, pustnicul s-a înecat cu un dumicat, a început să tușească din ce în ce mai tare, s-a învinețit la față și corpul i s-a lăsat într-o parte, sufocat. M-am speriat foarte tare și am început să fug la vale. Nu m-am mai oprit decât în satul de jos, unde am și găsit o căruță care m-a dus repede la gară. Trenul tocmai pleca, l-am luat, am ajuns acasă.
Am citit apoi în ziar despre moartea lui neașteptată. De acum toată lumea îl venera deja ca sfânt. A și fost canonizat. Iar eu...descumpănit că n-am mai apucat să-l întreb ce aș fi vrut, mi-am propus ca de acum încolo mai întâi să bat la ușă și abia după aceea să intru.
Am visat că
aveam mâinile atât de mari și de puternice încât
puteam să apuc cerul ca pe o hârtie, ceea ce am și făcut. L-am șifonat ca pe un șervețel, apoi l-am netezit iar și l-am pus la locul lui. Râdeam satisfăcut de preaplinul meu, de mâinile mele enorme, extraordinare, teribile.
Apoi mi s-a făcut foame și am vrut să mănânc. Dar aveam mâinile alea uriașe, nu puteam să duc mâncarea la gură că îmi striveam propriul cap. Și am murit de foame, prostește.
demult. când toate existau
fără să fie încă numite.
Un apocrif etiopian conține o istorie alternativă a sfântului Gheorghe. Sunt acolo consemnate câteva întâmplări din bătrânețea sfântului. La marginea unei livezi de smochini, veteranul cavaler locuiește într-o căsuță de lemn, văruită și cu ferestrele albastre.
Balaurul se joacă molcom prin curte, mai roade un os, mai scurmă pământul. E o liniște albă printre bujori și romanițe.
Pentru că, vedeți, paginile ruginite povestesc despre îmblânzirea fiarei, ceea ce sună parcă mai întemeiat.
Dar episodul ăsta nu e decât o prefață pentru marea și alexandrina apocatastază etiopiană, de directă inspirație origenistă.
Când am ajuns în mijlocul scenei, și parcă mi-a luat secole pentru asta, mi-am rostit paralizat replica înecată într-un mormăit speriat. Tot ce voiam era să o rup la fugă înapoi, în culise. Ceea ce s-a și întâmplat. În spatele scenei era umbră, aproape întuneric. M-am simțit în siguranță. M-am lăsat să alunec ușor într-o veche cortină, gâfâiam, mă orbiseră luminile rampei, îmi transpiraseră palmele. Înfășurat în catifeaua decolorată ca o mumie din cea mai obscură piramidă, cu ochii închiși, cu mâinile adânc băgate în buzunare, nu-mi doream decât să uite toți de mine. Auzeam aplauzele ca un vuiet îndepărtat venit dintr-o galaxie imposibilă.
Îngăduie-ți să fii singur. E ceea ce le lipsește oamenilor cel mai mult astăzi. Toți sunt împreună tot timpul, laolaltă, aduși, adunați, puși alături, urmându-se unul pe altul. Aproape nimeni nu mai e singur.
Singurătatea e suportată doar de o minte sănătoasă, numai prin ea ești în lume și în afara ei în același timp. Îți vei cunoaște locul, îți vei regăsi ritmul. Amintește-ți că frica de a fi singur te slăbește iremediabil. E un secol colectivist, cel mai sângeros din câte au fost. Așadar, în lipsa altei educații, respectă-ți prezența.
Când realizezi un sens al vieții atât de complet și definitiv încât nu există deocamdată cuvinte pentru a-i da expresie și se transformă, în lipsa a ceva mai potrivit, în psihoză,
atunci abia ai motive să invoci o arhaică poziție verticală a sferei parmenidiene și să investești în rațiune surplusul de nebunie cu care accidental ai fost înzestrat.
Dacă ești și tu dintre aceia care gândesc că singurul lucru permanent este efemeritatea, află acum că pe sub pulberile minții curge un fluviu mai puternic decât judecățile ei: credința.
Credința (în zei, în tine însuți, în lume, în toate cele trei, în două doar sau măcar într-una dintre ele) e resursa reală a umanității din om. E cea mai valoroasă funcție a rezilienței, poate chiar singura.
Dar, mai ales, e ceea ce te pune în acord armonic cu propria ta viață.
Nu știi când să vorbești sau când să taci? Nicio problemă. E mai important să ai o idee despre ce să vorbești și ce să taci.
Diferența dintre ”când” și ”ce” e la fel de importantă ca aceea dintre ”mai mult e mai bine” și ”bine e de ajuns”.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire

Remarque : Seul un membre de ce blog est autorisé à enregistrer un commentaire.